VIAȚA ÎN PAȘI DE DANS

Încep rândurile acestea cu zâmbetul pe buze. Probabil majoritatea celor care le citesc o cunosc deja pe mama mea, doamna secretară a Liceului Tehnologic „Paul Bujor”, Lidia Paladi. Și dacă tot am ajuns aici, vă spun că până în clasa a VIII-a am învățat pe băncile acestei școli; au fost ani minunați ai copilăriei mele, perioadă în care am adunat cele mai frumoase amintiri pe care le poate avea cineva de vârsta mea la acea vreme. Am avut parte de o învățătoare care și-a iubit cu adevărat copiii și mai apoi de o dirigintă care a știut că munca serioasă vine la pachet cu cele mai sincere râsete și jocuri. Am fost o norocoasă. Pe lângă aceste două doamne pentru care păstrez un respect și o dragoste profundă, am mai avut, ca orice copil și alți profesori preferați. Oamenii aceștia mă primesc cu brațele deschise de fiecare dată când vin spre ei și sunt bucuroasă că după toți anii care au trecut, încă păstrează amintirea zglobie a copilului de atunci.

În anii de liceu m-am distrat teribil. Privind în urmă îmi dau seama cât de multe am învățat și sunt fericită că am adunat cele mai frumoase amintiri, iar un sfat pe care îmi doresc să-l ofer e, dacă aveți ocazia, stați la cămin. De obicei toți căutăm confortul de acasă, însă n-aș da sub nicio formă, camera mea de 8 persoane de la Pedagogic pe un apartament în care să stau singură. Acolo am adunat cele mai frumoase amintiri, am creat cele mai strânse prietenii (unele dintre ele continuă până în ziua de astăzi), am râs și-am plâns cu lacrimi, și multe, multe altele pentru care aș avea nevoie, probabil, de un articol separat ca să le povestesc. Un lucru pe care l-am realizat abia peste ani (lucru care pe atunci îl făceam în mod inconștient) a fost faptul că toate aceste experiențe s-au întâmplat în afara zonei mele de confort. Am întâlnit oameni noi, a trebuit să mă adaptez la programe diferite, să respect faptul că nu toată lumea gândește ca mine (țin minte și-acum cum una dintre doamnele pedagog striga pe hol la ora 5:30 „Deșteptarea, fetelor!” iar la 5:50 aprindea becul în cameră, în condițiile în care eu învățam după-amiază în clasa a IX-a. Atunci nu-mi prea plăcea, dar privesc partea pozitivă – pe jumătate adormită mergeam și eu la cantină să iau micul dejun). Și câte și mai câte…

Să vă povestesc puțin și despre evoluția mea pe băncile liceului. Acolo am învățat, am descoperit noi pasiuni, am depășit noi temeri, am mai și…chiulit și, bineînțeles, că m-am și îndrăgostit și-am suferit. Și tot în perioada aceasta am adunat în cămăruța sufletului meu alți profesori pe care nu-i voi uita niciodată, oameni care prin învățăturile lor mi-au oferit baza de care am avut nevoie mai târziu, peste care am construit cu ușurință bucăți din cine sunt astăzi.

Și-ajungem la facultate…, dar înainte de asta, țin minte și-acum că în toți anii de dinainte am auzit de la diverse persoane că facultatea e cea mai frumoasă experiență, că o să-mi dau seama când voi ajunge acolo. Și n-am crezut. Cum putea fi facultatea mai faină decât liceul?… Habar n-aveam cât de mult aveam să mă înșel.

Începutul anului universitar n-a fost prea roz. Îmi amintesc că la primul curs n-am citit bine orarul și-am nimerit la altcineva, dar mi-a prins bine; doamna profesoară ne-a povestit despre toate lucrurile frumoase din oraș, ce să vizităm, la ce să avem grijă, pe unde e sigur să ne plimbăm și pe unde nu. Un fel de introducere în viața de student. Deși n-am avut niciodată cursuri cu dumneaei în anii următori, îi mulțumesc din suflet pentru ce ne-a spus atunci; nici un alt profesor n-a mai făcut acest lucru. Și-atunci am învățat că lucrurile se întâmplă cu un motiv: aș mai fi primit eu ghidul de introducere în viața de student dacă nu încurcam cursurile?… Probabil că nu.

De-aici înainte, toate lucrurile au început să se așeze; creasem o legătură strânsă cu toate colegele mele, chiar și vremea începuse să țină cu mine și să devină caldă și însorită (cât de frumoasă și lungă a fost acea toamnă!!!), mai rămânea un singur lucru: voiam să fac ceva pentru sufletul meu. Fiecare avem o listă internă pe care notăm lucruri ce ne-am dori să le încercăm măcar o dată în viață. Pentru mine a fost dansul. Și-am fost foarte vocală cu lucrul acesta după ce m-am împrietenit cu fetele din cameră și cele de la facultate. Toată lumea știa că Lavinia e la Engleză-Italiană și că vrea să se apuce de dans. Zis și făcut. Ațipisem la amiază după o serie de cursuri de la ora 8:00, când m-am simțit brusc trezită din somnul meu dulce de una din camaradele mele care avea în mână un afiș maaare pe care scria „Cursuri de dans pentru începători”. Vorbea repede și era foarte entuziasmată, iar tot ce am reținut a fost „Sună și înscrie-ne pe toate!” Rupsese afișul de pe panoul de la intrare. Restul e poveste.

Făceam în sfârșit două dintre lucrurile mele preferate: dans și limbi străine.

Când vine vorba de lucrurile care mă pasionează, dau tot ce am eu mai bun; nimic nu-mi pare greu, oricât de mult ar fi de muncă, sunt curioasă și mă fascinează orice lucru pe care îl învăț și, uneori, pot vorbi cu orele despre acel subiect.

Dansul, într-un sens foarte larg, m-a ajutat să mă descopăr mai bine pe mine, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional. Am aflat cum o postură corectă schimbă toată armonia corpului meu, iar în mod indirect, felul în care mă văd și mă percep cei din jur. Am descoperit că majoritatea emoțiilor pe care le am vin din temeri interioare de care am fost mai mult sau mai puțin conștientă, iar acestea au dispărut atunci când fricile respective au fost înțelese și acceptate.

Până am ajuns să predau, chiar si o bună perioadă după, am făcut „voluntariat” pentru grupele de începători unde erau instructori cealaltă pereche din cadrul școlii, mentorii și creatorii conceptului „Dansatorii Anonimi Dance Company”, Marius și Elena. Acolo am învățat cele mai multe lucruri: să fiu leader și follower ( leading – condusul, parte de care se ocupă de obicei băieții și implică faptul că orice mișcare e inițiată de un semnal pe care acesta îl dă, following – urmatul, parte de care se ocupă de obicei fetele și se caracterizează prin faptul că orice mișcare a fetei reprezintă o reacție a semnalului primit de la băiat), dar și multe elemente de natură emoțională – majoritatea oamenilor sunt la început timizi și temători, iar răbdarea și încurajările scot ce-i mai bun la iveală.

De multe ori am fost întrebată ce am făcut de mă mișc așa, iar răspunsul este simplu: am devenit conștientă de corpul meu – cum se mișcă mâna, de unde pleacă mișcarea, ce parte din corp folosesc prima oară etc.. Atunci când lucrul acesta se întâmplă mai repede, evoluția este mai rapidă. Și exercițiu. Multă practică. Cum spune unul din mentorii mei: cunoașterea nu înseamnă nimic. Cunoașterea aplicată înseamnă totul.

Ajungem la următorul lucru la fel de important: răbdarea față de noi înșine. Datorită societății în care ne aflăm, toată lumea își dorește rezultate imediate. Englezii au creat și o formulă pentru acest fapt și-o numesc „instant gratification”. Mulți oameni se așteaptă ca după două-trei luni de dans să se miște mai ceva Shakira pe Tortura sau MJ in Beat it, însă adevărul e altul; ca orice lucru nou, și dansul necesită timp și exercițiu (bată-le-ar norocul să le bată). Nici scrisul și cititul nu le-am învățat peste noapte. Care-i cel mai bun lucru de făcut până ajungem acolo? Să ne bucurăm cât de mult de traseu. Să râdem mult, dansăm cu toată lumea, să nu fim prea duri cu noi și să apreciem fiecare experiență. Adevărul este că niciodată n-o să ajungem „acolo”. Eu sunt de părere că procesul de învățare nu se termină niciodată, că oricât de multe am ști mereu putem ști și mai multe, iar asta ne crește constant valoarea ca indivizi. Cine rămâne toată viața un elev, are cele mai multe câștiguri.

Iar acum aș vrea să demontez unul dintre cele mai mari mituri când vine vorba de dans: teama de a fi pe scenă, care în viața de zi cu zi se aseamănă cu teama de a vorbi în public. Când am trecut primele dăți prin această experiență, am fost groaznic de emoționată și-abia așteptam să se termine totul. După o vreme de meditat asupra acestui aspect mi-am dat seama că nu e ceva normal să mă simt așa; fac ceva ce-mi place, de ce mi-e teamă? De ce nu mă bucur? De ce abia aștept să se termine în loc să fiu încântată? După ce am aflat răspunsul la toate aceste întrebări, am reușit să mă bucur de urcatul pe scenă. O mică parte din acele emoții vor rămâne mereu, însă e important ce le alimentează: teama sau entuziasmul. Nu putem schimba felul în care ne văd ceilalți – singurul lucru pe care îl putem totuși schimba e felul în care noi alegem să vedem lucrurile.

Alt mit pe care îmi doresc să-l dărâm, e talentul. În ultima vreme am început să cred din ce în ce mai puțin în acest lucru. Startul meu în dans a fost la 18 ani, iar până atunci n-am urmat nici un curs. Țin minte doar că pe primul meu computer am avut un fișier cu muzică latino care a fost preferatul meu multă vreme și pur si simplu mă prosteam pe muzica respectivă, iar prietena mea cea mai bună m-a învățat pasul de bază în bachata și salsa pe la 15 ani. Cu toate acestea am reușit alături partenerul meu Armand să devenim vice-campionii, apoi campioni naționali la Kizomba, să predăm unor grupuri foarte mari de oameni (100-150 de persoane) și alături de trupa în care activez, campioni naționali la Bachata. Cum? Prin muncă. Toate realizările noastre de până acum s-au întâmplat în timp și sunt rezultatul anilor de muncă și-a constanței, a faptului că oricât de neagră ar fi părut o situație, nu ne-am lăsat doborâți de ea, ci-am mers mai departe. Oricine poate învăța să danseze atât timp cât își dorește cu adevărat. Chiar și cine are două picioare stângi. Totul ține de cât timp și efort dorește să investească. Acest lucru se leagă strâns de unul dintre cele mai mari obstacole pe care l-am întâmpinat: dansul este doar distracție. Nu e ceva serios.

Dansul da, e distracție. La urma urmei, cel mai frumos lucru e să te simți bine atunci când lucrezi. Să îți facă plăcere ceea ce faci, dar dansul este și foarte multă muncă, mai ales la nivelul la care activez eu; multe ore de antrenament, rezistență fizică, flexibilitate, încredere de sine, uneori accidentări, putere mentală pentru a depăși momentele de impas și multe alte lucruri.

Frumusețea dansului constă și în faptul că indiferent cum alegi să-l tratezi, ca hobby sau ca pe ceva serios, el îți oferă mereu ceva pozitiv în schimb, fie că e vorba de una din nevoile bază precum exercițiu fizic, până la împlinire emoțională.

Când vine vorba de evoluția mea morală, pot spune că în mod direct sau indirect, dansul m-a făcut să mă dezvolt enorm. Am învățat că cele mai frumoase dansuri și conexiuni pot fi cu oameni total necunoscuți, că cel mai valoros lucru e să fiu eu însămi, să nu-mi doresc să semăn cu altcineva, să îmi iubesc corpul așa cum e (noi femeile trebuie să renunțăm la a mai fi atât de critice cu noi înșine, să acceptăm complimentul când îl primim, Ha, Ha), dar, în același timp, să-l îngrijesc și să-l hrănesc într-un mod cât mai sănătos. Dincolo de asta, tipurile de dans pe care le practic eu (Kizomba, Bachata, Salsa) se desfășoară în pereche și cea mai frumoasă lecție pe care am învățat-o a fost că atât timp cât eu ofer toată atenția partenerului meu și vice-versa, dansurile respective devin de neuitat. În momentul în care suntem capabili să creăm acea complicitate cu omul din fața noastră, totul se transformă. În dansul de pereche nu e vorba de noi înșine, ci de ceea ce putem crea în interiorul lumii pe care o oferă partenerul.

Dacă vine vorba de predat, cel mai bun sfat pe care l-am primit a fost: predă așa cum ți-ar plăcea să ți se predea ție. Mă pun constant în locul cursanților mei, la fel face și partenerul meu, iar asta ne oferă mereu o viziune asupra atmosferei pe care o creăm la cursuri. Știm că fiecare om are un mod diferit de a învăța, iar prin felul în care prezentăm informația ne dorim să acoperim cât mai multe din aceste moduri. Cea mai bună modalitate prin care oamenii rețin ușor un lucru, e atunci când le face plăcere, când devin fascinați de acel ceva. Rolul nostru ca profesori e să le prezentăm informația în așa fel încât ei să-și dorească să știe mai multe, mai ales, că ne trec pragul persoane de vârste diferite.

Toate lucrurile despre care am vorbit mai sus ne sunt cunoscute tuturor, cel puțin la nivel de concept, indiferent că ați dansat sau nu vreodată. Însă ele devin cu adevărat parte din noi în momentul în care le conștientizăm, trecem prin ele și ni le însușim. Fiecare om are o anumită doză de orgoliu de care e mai mult sau mai puțin conștient, însă în dans e ca în viață, contează cât de bine reușești să te adaptezi la oamenii din jur, în timp ce-ți păstrezi valorile personale. În momentul în care dansezi la petreceri cu cineva, ca follower/fată, tu cunoști doar anumite principii, pași de bază și ai un anumit control al corpului, însă nu cunoști niciodată următoarea mișcare pe care o va face leaderul/băiatul. Totul se bazează pe încredere și pe cunoștințele acumulate până atunci. Exact ca în viață.

Nu știu unde voi fi peste 5 ani, însă cu siguranță dansul va face parte și-atunci din viața mea. Cum spuneam mai sus, viața e un proces continuu de descoperire, iar dragostea mea pentru limbile străine încă există. Mai cred în faptul că mereu e bine să știm cât mai multe lucruri, din cât mai multe domenii, în așa fel încât să ne putem adapta la ceea ce ne rezervă viitorul.

În cele din urmă, te provoc pe tine, cel care ai ajuns până la final, la un exercițiu de imaginație. Ia tot ceea ce ai citit mai sus și încearcă să treci prin filtrul personal. Gândește-te la viața ta de până acum! Unde te identifici cu experiența mea? Ce poți învăța din ea? Ce poți face mai bine? Unde mai ai de lucrat? Ești doar tu cu tine, nu te judecă nimeni, așa că n-ai de ce să-ți fie teamă. Iar dacă ai curaj, spune-mi într-un comentariu sau în privat experiența ta.

Îi mulțumesc din suflet doamnei profesoare Ana Băican pentru faptul că mi-a oferit șansa să „dau glas” gândurilor mele. Mă simt norocoasă că relația profesor-elev s-a transformat într-o frumoasă prietenie încă din vremea în care eram în școală, iar de fiecare dată când ne vedem sau avem ocazia să interacționăm, acea legătură specială pe care am creat-o atunci încă e prezentă.