Imposibilul nu există!

Mă numesc Teodora Dumitru 

și mi s-a spus că nu pot, 

dar eu am ales să spun:

Ba da, pot!

Povestea mea

Fiecare dintre noi are propria sa poveste, mai originală ca orice carte sau film. O poveste atât de specială încât ne face protagoniști, acele personaje pozitive care trec de incipit la punctul culminant fără să realizăm.

A mea începe în urmă cu 20 de ani, într-o zi de primăvară. Nu aș putea spune ce gen de roman ar fi dacă aș scrie o carte despre asta, însă eu aș reciti-o de fiecare dată, să-mi văd greșelile și să învăț din ele.

M-am născut în martie 2000. Nu-mi amintesc acea zi, eram prea mică pentru a realiza ce mi se întâmplă, dar, din ceea ce mi s-a spus, încă de atunci mi-am impus punctul de vedere și am luptat pentru ceea ce-mi doream. În timpul nașterii, cordonul ombilical a luat o întorsătură (la propriu) și a decis că „îi place” să se agațe de gâtul meu. Asta a și făcut, fapt care mi-a produs o hipoxie și mi-a afectat creierul pe partea motorie.

La vârsta de un an, am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică. Ghinion, ar putea spune mulți dintre cei care îmi aud povestea, însă eu cred că a fost, până la urmă, un eveniment fericit. Știu, sună ciudat, dar cred ca asta mi-a oferit posibilitatea să arăt că se poate și altfel.

Au urmat ani și ani de recuperare.

Kinetoterapia era tot ce știam să fac, în fiecare zi. Nu mă plâng, pentru că știu că fără ea nu aș fi evoluat. În afară de asta, am avut o copilărie normală, ieșeam afară în fiecare zi și mă jucam cu copiii de la bloc, chiar dacă eu eram într-un scaun cu rotile, iar ei nu. Am mers la grădiniță de stat, printre copii tipici. Niciunul dintre ei nu a avut nicio problemă cu faptul că eram diferită.

Când am împlinit vârsta de șapte ani, s-a pus problema să merg la școală, evident. Toate comisiile de evaluare la care am fost mi-au spus că trebuie să urmez o școală normală. Așa că familia mea asta a decis, să mă înscrie la o școală de stat. Mamei mele îi fusese recomandată o anume învățătoare care se presupunea că are răbdare cu copiii. O învățătoare bună, cum fiecare părinte își dorește pentru copilul său. Însă, s-a dovedit că nu era destul de pregătită pentru un copil ca mine. M-a refuzat pe motiv că nu știe cum să mă noteze dacă nu pot să scriu. De parcă, pentru a învăța ai nevoie neapărat de un pix și o hârtie. Pentru mine, a fost destul de dificil acel moment, pentru că nu era ceva ce depindea de mine.

Dacă eu am reușit, toată lumea poate!

Bineînțeles că mama nu a renunțat la ideea ca eu să urmez o școală de masă, așa că a fost să vorbească cu directorul școlii de care aparțineam cu domiciliul. Așa am ajuns la o învățătoare care m-a învățat că toate problemele au soluții. Faptul că nu puteam scrie cu stiloul nu a însemnat că nu aveam șanse să termin 12 clase. Doamna învățătoare a venit cu ideea de a-mi face temele la calculator, așa că în loc de caiete eu aveam dosare cu temele mele printate.

Totul bine și frumos, până în clasa a VII-a, când profesoara noastră de engleză a plecat și  o alta a venit să îi ia locul. Mi-a spus că nu poate înțelege ce spun și că să rămân în banca mea că mă trece clasa (în condițiile în care eu aveam numai note de 9 și 10).

Recunosc, atunci când am ceva emoții, vorbesc puțin mai greu și mă blochez. Până la urmă, toată lumea face asta în anumite momente, doar că la mine acest trac este mai accentuat din motive evidente.

Însă, dacă ai răbdare cu mine și mă ajuți să depășesc acel prag critic, înțelegi perfect ce spun. Până atunci, nu am avut probleme de genul ăsta, dar niciodată nu poți spune niciodată.

Am ajuns în clasa a VIII-a, sfârșitul unei etape și începutul alteia. A urmat Evaluarea Națională. Am susținut acest examen la fel cum făceam la testele de la școală. S-a organizat o comisie specială, formată din trei profesori de o altă specialitate față de cea la care susțineam proba, doi dintre ei au fost supraveghetori, iar cel de al treilea scria pe foia de examen ceea ce eu îi dictam.

Am obținut media de intrare la liceu 9,77 și am ales Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București (clasa de matematică – informatică bilingv engleză), am luat examenul de competențe lingvistice, în pofida descurajărilor și nu am regretat o clipă această alegere. Acum, după ce am terminat liceul, pot spune că acei patru ani au reprezentat cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, pentru că m-am dezvoltat din toate punctele de vedere. Colegii mi-au devenit prieteni atât de buni, încât împart cu ei amintiri din vacanțele noastre petrecute la mare, la munte și de la petrecerile care țineau toată noaptea, iar cadrele didactice au știut exact ce au de făcut în cazul meu.

Am avut mereu note mari pe parcursul anilor de liceu. Am luat examenul de Cambridge, am o diplomă care atestă faptul că am nivelul C1 la limba engleză. Am luat 198/210 de puncte la proba de speaking, chiar dacă „nimeni nu mă înțelege ce spun”. Media mea de Bac este 9,13. Am terminat 12 clase și am realizat atâtea lucruri fără să scriu.

Acum mă pregătesc să aplic la universitate în Spania și să-mi încep studiile în medicină, și, bineînțeles că nu voi renunța până nu voi reuși să-mi împlinesc acest vis, pentru că eu nu renunț. Așa sunt construită.

Povestea mea nu se oprește aici. Ea continuă să mă surprindă și să mă învețe lucruri noi în fiecare zi. Aceasta este frumusețea ei.

 

Împărtășește dragostea

Leave a Reply

Like our facebook page to receive future updates.