De ce m-am întors?

La zece ani de la întoarcerea în țară încă sunt întrebată de ce am făcut-o. Întrebarea este adesea sinceră, dar rar trădează o curiozitate productivă și niciodată bucuria de a mă vedea – ci mai degrabă, o părere de rău că sunt aici. 

Pe cât de tare mă amuză, pe atât aș vrea să cred că nu are legătură cu mine personal, cum nu are nici cu majoritatea celor care au dat meleagurile natale pe străinătate. Această placă standard, zgâriată pe ambele părți de gândurile nevoii și ciobită pe alocuri de speranțe neîmplinite, rămâne învârtindu-se în gol, stricată demult. Este, la origine și după aparență și inutilitate, soră bună cu bine-știuta sentință „în România nu merge nimic” și pe ambele le-am auzit rostite de  majoritatea celor din jur, la necaz, ca refrenul unei balade care, cândva, a fost încărcat nu numai de sens, dar și de un îndemn la acțiune. 

Însă acum, de cele mai multe ori, întrebările legate de întoarcerea mea ori ascund, ori sunt urmate de o lamentare a condițiilor dificile de trai din România, în care se presupune că trăiesc și eu odată întoarsă acasă; indirect, aduc laude covrigilor din coadă cu care se plimbă nestingheriți celebrii câini de afară. Sau poate câinilor le sunt adresate laudele? Niciodată nu am știut, deoarece nimeni nu i-a văzut vreodată, și nici mie nu mi-au ieșit în cale cât timp am fost plecată în căutarea gloriei peste hotare – deși vă mărturisesc fără părere de rău că mulți ani i-am căutat. Covrigi minunați, în schimb, am găsit în condiții mult mai salubre la Piața Romană.

Oricum ar fi, răspunsul este simplu: m-am întors pentru a-mi clădi un viitor, pe picioarele mele. Odată terminată facultatea, de la care primisem bursă de studii,  odată ce firma la care lucram a dat faliment pe fondul crizei financiare intrată în prelungiri, și aproape de sfârșitul studiilor de master, pentru finalizarea cărora familia mea m-a susținut financiar atât cât a putut, am pierdut și sensul luptei pentru ceva ce nu părea să mai vină: un loc de muncă plătit, pentru o persoană cu studii superioare și experiență limitată. Primeam, în schimb, multe oferte de muncă neplătită, pe care le acceptam cu entuziasm,  deoarece îmi promiteau experiența de care aveam nevoie și lăsau să se înțeleagă că se pot finaliza cu o angajare, dar companiile mergeau din stagiar în stagiar tocmai pentru a nu fi nevoiți să plătească un salariu în plus, iar promisiunile, culmea, nu plătesc chiria. 

Prea puțin se discută la noi acest aspect, care amărăște viețile multor tineri, fiind considerat rușinos și o ștampilă a eșecului care, o dată dezvăluită ochilor lumii, nu mai poate fi spălată – și mult rău ne face. Colegii mei vestici, în schimb, nu se sfiau niciodată să recunoască că sunt faliți. O spuneau cu nonșalanță și tratau cu umor o situație măcinată de lipsuri, din care se detașa lipsa de perspectivă financiară de altfel normală la vârsta noastră de atunci. Nici părinților nu le cereau. 

Mie, însă, aceeași voce care m-a învățat în copilărie să nu atârn niciodată pe lângă alții și care întotdeauna m-a mânat să îmi acopăr nevoile și dorințele prin forțe proprii, acum îmi șoptea, amestecând rațiunea cu teama de a fi sărac, să păstrez cu demnitate și în mare secret, lipsurile: „Vedem noi ce facem, ne descurcăm!”

Iar atunci când colegii mei au plecat, imediat după absolvire, cu diploma atent învelită în hainele din bagajul de mână, și din lipsă de locuri de muncă și posibilitatea de a-și clădi restul viitorului departe de casă, eu am mai stat puțin. Dar traiul peste hotare, în lipsa posibilităților financiare de a-ți asigura o viețuire decentă, este asemeni unei lungi ierni care nu ține seama de epuizarea la care ai ajuns, dând din coate s-o biruiești. 

În România am găsit nu doar sprijinul familiei și al prietenilor, nu m-au atras doar locurile familiare, nici sentimentul de „acasă”; nu mi-am dorit doar simțurile ascuțite de amintiri și papilele gustative răsfățate (lăsate de izbeliște, cum fuseseră uneori, în umezeala Londrei), ci și posibilitatea de a mă sprijini în primul rând pe mine însămi.

La întoarcerea în țară, am primit din prima lună un loc de muncă pe măsura calificărilor și plătit în bani, nu doar speranță  și din ambele mi-am putut susține mica familie pe care am ales să mi-o formez. La fel de important, mi s-a permis să muncesc pentru a-mi clădi o carieră în învățământ, care nu numai că mi-a adus împlinire sufletească, îmbrățișări multe, mulțumiri și flori, dar a cărei satisfacție principală vine din posibilitatea de a-i schimba în bine pe cei din jur. 

Alături de copii am scris, am citit, am făcut și desfăcut, am rezolvat, am râs în fiecare zi și am plâns împreună, când am avut nevoie. Am construit castele din lut și Lego, fortărețe din carton și figuri istorice din pluș, și ne-am ajutat unii pe alții să ne înțelegem părinții. Ei, știu sigur, din România de acum clădesc România de mâine și va fi una mai bună și mai demnă decât noi, cei mari, ne putem imagina.  

Dacă vă vine greu a crede, aceasta e pentru că cei mici mai întâi ascultă, apreciază, învață și apoi fac minuni, în gândire și în faptă, cu gentilețea omului care își vede de treabă fără a-și face reclamă. Nu-i prea vedeți la televizor și rar apar pe internet; nu-și  dezvăluie prea des munca reală pe care o depun pentru a ne clădi evoluția, deoarece ei preferă traiul sincer, fără a fi ridicați în slăvi consumeriste, și așa este mai bine. Atât doar ne cer, să nu uităm că există.

Pentru mine m-am întors, dar datorită lor am rămas. 

Andreea Ilie

Împărtășește dragostea

Leave a Reply

Like our facebook page to receive future updates.