De ziua ta, copile… file de jurnal – învățător Mioara Bălan 

O despărțire la fiecare 4 ani… anul acesta despărțirea de clasa a IV-a B de la Școala Gimnazială Grigore Hagiu – promoția 2015-2020.

Gândurile doamnei învățător Mioara Bălan către „puiuții ei dragi”

              

Așa încep poveștile noastre, cu „a fost odată”, ca toate poveștile… se întâmplă totul pe vremea rodului, pe timpul arămiului, când totul îți dă un soi de pace interioară, când îmbrățișezi ultimele flori, când mergi pe covorul de frunze… te îmbeți de culoare… când păsările călătoare își iau rămas bun. Le privești ordinea, le știi destinația, dar ca la orice drum lung, intuiești pericolele care te pot urmări… și un tremur neașteptat te-ncearcă…

E greu să fii pasăre, doar Dumnezeu îți arată calea, te păzește, te poartă, te hrănește… E greu să fii floare, căci îți exploatează toți frumusețea coloristică și parfumul… te smulg din rădăcină, îți schimbă locul, te taie cu o foarfecă, te oferă cuiva iar când te-ai ofilit te aruncă. Cui mai folosești? Nici măcar aceluia care te-a primit și te-a strâns la piept dintr-un anumit motiv.

Eram eu cu mine „într-un fapt de seară” și nu-mi auzeam decât pașii rari, spre nicăieri și ciripitul păsărilor.… «de la câmp se întorceau care pline cu struguri și porumb și oamenii, istoviți de muncă… dar bucuroși că își adunaseră rodul» și venea iz de fum de la cotloanele din bătături căci traseul ales era să bat la pas dealul arămit, să ies la capătul Umbrăreștiului și să cobor apoi, să simt pulsul toamnei…să văd, să văd totul!…

Era în toamna anului 2015, m-am oprit și mi-am dat pace picioarelor și nu sufletului. Venea un început, era la ușa sufletului o ceată de pitici, o ceată de ghiduși care nu semănau unul cu altul. Mă gândeam ce e în suflețelele lor și dacă își doresc să pornească pe drumul școlii, pe drumul luminii… Acel alt început de poveste, o altă și nouă poveste îmi dădea fiori, nu era pentru prima dată, începusem să proiectez cu gândul și cu sufletul întâlnirea aceea cu „ștaif” cu oameni de șase de ani înarmați cu uniformă curată, cu ghiozdan viu colorat, cu flori care obosesc mânuțele mici și cu o instrucție serioasă de la părinți, bunici și alte neamuri binevoitoare și bine pregătiți toți în ceea ce privește psihologia școlarului mic… și, la finalul micului meu traseu, după ce am luat pulsul naturii, și m-am pregătit sufletește pentru ceea ce urma, am decis că voi da puilor de oameni, toată energia mea, toată dragostea mea, toată lumina mea profesională acumulată în 38 de ani de vechime…

Mi-am adus la școală toate resursele materiale necesare, dar și pe cele sufletești. A doua zi am luat în primire sala de clasă goală și nu puteam începe nimic. În bănci îi vedeam pe cei ce abia își luaseră zborul, care plecaseră către ciclul gimnazial, către un alt început și pentru ei… Mi-au dat lacrimile… Dar știam cu câtă migală am zidit cuibul clasei, intimitatea aceea propice dezvoltării lor, acolo unde unii acumulează mai mult, alții mai puțin. Eram convinsă de calitatea muncii mele, clădisem cu dragoste, cu neodihnă, înțeleasă sau nu, ajutată sau nu, clădisem cu gândul că zidăria nu va putea fi dărâmată, că încet-încet își vor croi drum în timp către pâinea lor.

De la abstractul acela…mă întorceam în lumea concretului, a emoticoanelor, a florilor, a fluturilor, a buchisitului literelor… îmi adunam iarăși armele… alfabetarul, numărătoare, alfabetul viu colorat, planșele cu cifre…

Lucram fără timp, lucram fără ceas, regretam când ziua se termina, căci nu puteam rămâne în spațiul acela singură. Lucram pe carton, pe polistiren, cu vopsele, cu var lavabil colorat, cu cea mai ochioasă hârtie, încercând să dau golului acela armonie în forme și culoare. Ore de-a rândul, câteva zile la rând, am înnebunit lucrând ca să par o gazdă bună și să nu ucid așteptările învățăceilor.

În ziua cea mare, m-am trezit privită de ochișorii întrebători, cum parcă niciodată nu mi se întâmplase. Le pusesem pe bănci manuale, flori, iar în piept le atârnasem un bobocel. Mi-am pus și eu lângă ecuson unul, ca ei sa nu mă piardă, să mă recunoască, să vină alături de mine. Trei dintre copii plângeau cu program parcă, cam 1-2 ore pe zi. Peste 2 săptămâni, spiritele s-au potolit și era atât de frumos! Lucram pe fond muzical, se auzeau în surdină cântecele din grădiniță pentru a nu fi prea bruscă despărțirea de aceasta, draga lor educatoare.  Am învățat să vorbim, să salutăm, ne-am plimbat prin școala mare, am învățat să folosim cuierul clasei, cutiile cu materialele de acasă, tablele, creta albă, creta colorată, magneții de prins planșe. Ne îmbrățișam cu atâta patos dimineață, iar îmbrățișarea aceasta caldă era motorul fiecărei zile. În pauze dansam, mergeam în curtea școlii, jucam diferite jocuri, desenam cu creta colorată, iar când suna soneria voinicii se adunau roată în jurul meu, neștiind ce urmează.

La începutul lui octombrie i-am dus în prima excursie, cea de socializare: gradina zoologică, gradina botanică, Catedrala Arhiepiscopală, dar și un loc de joacă superb. De acolo am coborât să vadă Dunărea în toată rătăcirea ei, să vadă bacurile, vapoarele cu pasageri, să vadă ce, de fapt, nu văzuseră niciodată. Am mers apoi la un restaurant pentru a servi masa părinții și copii și, din umbră, i-am urmărit ce deprinderi au… Am pornit apoi spre mănăstirea Cudalbi unde s-au închinat Domnului în biserica mănăstirii și s-au bucurat de darurile primite de la măicuțe:  miere de albine, covrigi de casă, două coșuri pline cu mere mici, roșii, abia culese și multe iconițe. Sărutau iconițele primite și se mândreau cu brățările de la mânuțe. Au înțeles probabil atunci că sunt umană, că le sunt aproape, că au nevoie de mine.

 

În luna Noiembrie în aproprierea sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, l-am invitat pe părintele paroh Pohrib Toader și am făcut o aghiazmă în clasă. Deja crescuseră în ochii mei, erau cuminți, ordonați, pregătiți pentru șlefuire și timpul s-a tot scurs cu marea trudă din fiecare zi, iar la finele clasei Pregătitoare deja dezlegaseră tainele alfabetului mulți dintre ei căci citeau binișor.

Pas cu pas, cu răbdare, fără să mă tem, fără să mă lamentez, am pus puțin câte puțin precum rândunica pe cuib și aveam un soi de mulțumire sufletească, dar și un imbold puternic de a lupta pentru ei. Ca răsplată pentru strădanie am ales să mergem pe 30 mai la Slănic Moldova, cu oprire la Târgul Ocna pentru vizitarea Salinei. Mă năpădise puțin teama, dar au fost atât de ascultători fiindcă au înțeles că pretutindeni este nevoie de reguli, începând cu cele ale bunului simț. În mașină am dansat cu foc hora Românească, tot pe loc pe loc, ținând și ritmul, ținându-se și de mânuțe strâns. I-am adus acasă sleiți de putere, dar încărcați de cunoștințe care nu se pot acumula în sfera clasei.

Dacă mă gândesc, totul s-a întâmplat ca ieri, a rămas muncă intensă, a mea împletită cu efortul lor, mi-au rămas mesaje și scrisorele prin agende, inimioare mici și mari, chiar pălmuțele lor colorate, iar în mijlocul fiecăreia, chipul gingaș al copilului.

Eram sfârșiți la finele zilei de lucru iar feedback-ul era reciproc, pozitiv, mobilizator. De la concret la abstract, de la ușor la greu, un traseu sinuos care sapă riduri, albește părul, te epuizează și uiți că ai și proprii copii. Este o cale abruptă, sunt cunoștințe dificile, manuale cu greșeli, auxiliare stufoase, dar întotdeauna am învățat să am măsură… îi dojeneam cu zâmbet, îi mângâiam pe creștet, le aflam durerile și mă încărcam. Atâția părinți plecați în străinătate, atâtea familii monoparentale, bunici lăsați acasă cu câte doi copii, mame cu lacrimi pe obraz, violență domestică, atâtea povești de viață, foarte multe pentru un singur om. Dascălul le pune în propriul suflet, în desaga minții și poate nu le împărtășește nimănui, niciodată.

În clasa a doua am vizitat Iașul. Eu nu pot găsi cuvinte care să-mi placă mie și care să redea reala bucurie a lor că sunt părtași la atâtea frumuseți într-o singură zi: Parcul Eminescu, momentul liric Eminescu pregătit de ei chiar sub teiul poetului, Palatul Culturii, Grădina Botanică…

Studenții de la Facultatea de Medicină, aveau ateliere de lucru și s-au prins și copii mei alături de tinerii în halate albe să lucreze la microscop… să fragmenteze plăntuțe, să cerceteze lumea vie. Apoi mirajul serelor, le aud și acum chemarea obsesivă „Doamna, doamna, veniți repede!”… Erau atât de încărcați de frumos, atât de satisfăcuți că vedeau aceasta minunată lume a plantelor aduse de pe toate continentele.

Clasa a III-a, foarte încărcată din punctul meu de vedere i-a pus de foarte multe ori în dificultate, în mod deosebit la matematică. Făceam pregătire la școală sâmbătă și niciodată nu ripostau căci conștientizau că eu sunt „omul cu lumina”… că o presar… că voi pleca într-o zi, că le sunt de folos.

În  anul crucial 2018, am marcat Centenarul Unirii la Poiana Râșnov. Lângă observatorul astronomic de la cetate, în cel mai înalt punct, au desfășurat tricolorul Românesc cu mânuțele lor și li s-au alăturat studenți entuziaști de la Academia militară îmbrăcați în ținută festivă. Împreună au rostit: „Trăiască România Centenar! Trăiască România 100!”

Muzeograful de la punctul istoric de-acolo a urmărit momentul lor și i-a invitat apoi în punctul muzeistic unde le-a vorbit despre Unirea Mare de la 1 Decembrie 1918 și, în semn de considerație pentru momentul înălțător, le-a oferit materiale deosebite pe care, la rândul lor, le-au dăruit punctului muzeistic din Târgu Bujor. Există o filmare pe internet cu momentul acela istoric înălțător și cutremurător pe care l-am trăit alături de această serie. Peleșul, Branul, Dino Park toate au sădit amintiri.

Mereu am împletit munca cu relaxarea ca o recompensă pentru faptul că ei conștientizau că devenirea lor înseamnă cu mult mai mult decât a fi ascultători în sala de clasă. Au înțeles mereu de la mine că oamenii au nevoie de un orizont larg pentru a se dezvolta și pentru a-și forma o viziune despre viață, chiar la o vârstă fragedă.

Văd acum o serie de copii cu un picior deja în ciclul gimnazial și pregătiți să facă față unui nou stil de lucru. Văd munca mea împletită cu a lor și cu a părinților. Le mulțumesc că există în cariera mea profesională, că m-au stors de puteri cinci ani, dar cu folos. Nenorocita perioadă COVID ne-a tras puțin de pe șine, însă am înțeles pericolele și am învățat toți o altfel de școală: Școala de Acasă.

Nu puteți înțelege voi care citiți ce este în sufletul unui învățător în această perioadă. Este un film, unul de calitate, care se derulează și care ai vrea să continue la nesfârșit. Mereu i-am numit „puii mamii”… Ei bine… le-am dat aripi de zbor, iar dacă Domnul se îndură, le voi urmări zborul. Sper să nu li se frângă niciodată! Să nu uite, cum, nu uită nici un om cu bun simț, că educatorul și învățătorul au cea mai grea muncă. La clasă ești dascăl, părinte, bonă, medic, îngrijitor, animator, ești actorul care poate plânge cu un ochi și râde cu celălalt, ești clovnul care cerșește râsul sănătos al copiilor.

Privirile voastre, zâmbetele voastre, ghidușiile voastre, setea voastră de învățătură, ne cheamă în spațiul de cultură numit ȘCOALĂ.

Am lăsat în urmă de-a lungul carierei mele învățător, medici, ingineri, preoți, economiști, meseriași buni, oameni cu diverse profesii care sunt acum familiști cu afaceri, cu țel, cu rost, cu împliniri. Și voi, căci acum mă adresez vouă în mod direct, vă veți croi cale prin lianele vieții și veți răzbate! Știu dorințele voastre și aștept să vă țineți de promisiunile făcute și să vă atingeți țelurile. Pentru mine rămâneți copii ca toți ceilalți dinaintea voastră și iară mă întorc la păsările călătoare căci voi zburați ca ele, că veți primi lumina mai multor școli, veți crește, vă veți mai întoarce la cuiburi și iar veți zbura căci așa este viața omului. În inima mea am sădit flori, 14 la număr, și îmi doresc să nu le rănească nimeni niciodată, căci știți și voi, urăsc florile tăiate.

V-am pus în bagaj cunoștințe, deprinderi, priceperi, atitudini, răbdare, înțelepciune, țeluri, dorință de performantă și în primul rând credință. Vă duceam la Sfânta Biserică la fiecare sărbătoare, la începutul zilei, pentru jumătate de oră ca să vă țin conectați la adevăr, acela că toate lucrurile frumoase, se întâmplă cu voia lui Dumnezeu și cu ajutorul Lui.

 

Și dacă e greu să fii floare, și dacă e greu să fii pasăre, oare cum este să fii învățător… este înălțător!  

 

Învățător Mioara Bălan
Promoția 2015-2020

Împărtășește dragostea

Leave a Reply

Like our facebook page to receive future updates.