Adi Boșneaga – de la adolescentul îndrăgostit de poezie la tânărul dornic de autodepășire
La rugămintea redacției, Adi Boșneaga ne povestește despre cum adolescentul îndrăgostit de poezie a urmat o carieră în poliție, apoi a schimbat radical profesia.
Salut, bujoreni! Pfiu! Greu să vorbești la persoana I, dar voi încerca.
Sunt Adi Boșneaga, născut și crescut în orașul Târgu Bujor. Am copilărit pe ulițele satului Moscu, am cutreierat în lung și-n lat plaiurile natale și am urmat cursurile Școlii Generale nr. 2 „Grigore Hagiu” și ale Grupului Școlar „Eremia Grigorescu”, la vremea aceea. Am lucrat atât cu sapa, cât și cu mapa și pentru că mapa mi-a plăcut mai mult, am decis să muncesc pentru a-mi îndeplini acest vis.
Deși în liceu am urmat profilul matematică-informatică, am cochetat pe vremea respectivă și cu literatura, în special, cu poezia. Era perioada adolescenței, a căutării de sine, a curiozității, a creației și, normal, a iubirilor efemere. Simțeam că poezia este un mijloc de exprimare, un mod de eliberare a trăirilor exacerbate specifice vârstei. Cu timpul pasiunea mea pentru scris s-a diminuat fiind înlocuită de responsabilitățile vieții de adult. Uitându-mă acum peste poeziile scrise cândva, retrăiesc acele momentele și realizez că sunt, de fapt, niște capsule ale timpului. Poate cândva, atunci când timpul și inspirația mi se vor alătura, mă voi reîntoarce la această pasiune.
Mai departe am decis să urmez o carieră în Poliția Română. După ce am absolvit Școala de Poliție – Câmpina, am lucrat patru ani ca polițist. Cu toate acestea nu m-am mulțumit cu atât. Am dorit mai mult, astfel, am decis să fac un salt mic pentru mine, dar uriaș pentru familia mea și am plecat la București. Am rămas o perioadă în sistemul militar, însă îngrădirile specifice mă țineau prea mult în loc. Simțeam că mă plafonez motiv pentru care am decis să mai fac un pas înainte și mi-am continuat cariera în sistemul privat, acolo unde simțeam că mă pot dezvolta așa cum îmi doresc.
În prezent, lucrez la o companie multinațională, cu capital majoritar românesc, într-un birou de la etajul 9 al unei clădiri de pe malul Dâmboviței. Totodată, am propria mea afacere în domeniul educației non-formale prin intermediul căreia am cunoscut sute de oameni, foști cursanți. Am învățat câte o poveste de viață de la fiecare și am învățat că, deși suntem cu toții diferiți, în esență suntem totuși oameni.
Sunt mulți oameni cărora ar trebui să le mulțumesc pentru ceea ce sunt astăzi. Voi începe cu familia mea în primul rând, aspectul cel mai important din viața unui om. Apoi le mulțumesc doamnei învățătoare Maria Mânză, doamnelor diriginte Mitu Ileana și Popa Frosica și tuturor celorlalți dascăli ce au contribuit la formarea mea. Le mulțumesc colegilor mei de școală generală și liceu, alături de care am făcut tot ce era de făcut la timpul respectiv, bune și rele. Și vă mulțumesc vouă, celor din colectivul redacției, pentru că v-ați gândit la acest proiect minunat! Sunt atât de mulți oameni excepționali în lume, plecați de la Târgu Bujor! E un lucru bun să îi adunați aici, pe toți. Eu nu mă consider unul dintre ei, rămân doar simplu: Un Bujorean.
Nu sunt în măsură să dau sfaturi celorlalți și, oricum, oamenii nu urmează sfaturi în general. Întâi experimentează prin propriile simțuri și abia atunci ajung la concluzia expusă de altcineva. Dar, totuși, pot spune că atunci când te mulțumești cu puțin, cu puțin vei rămâne și nu mă refer la bunăstare materială, ci la fiecare dintre noi ca ființă umană. Odată ce încetezi să vrei să te perfecționezi, începi să te apropii de ceasul fatidic, poate nu cel biologic, dar cu siguranță, cel intelectual.
Cu drag, Adi
About Post Author
