Un nebun – fericit de ziua lui
Aflat pe străzile din Berești inevitabil îl poți întâlni pe Goro, un domn, înalt, formă fizică acceptabilă, la aproximativ 40 de ani, prezentabil. Din ce am înțeles eu are probleme la „mansardă”.
Prima oară l-am întâlnit în decembrie pe când tinerii adunați, după un meci de fotbal, îl încurajau să îi colinde cu urarea de an nou și prefăcându-se că nu-l aud îl încurajau să repete. Goro zbiera din răsputeri să se facă auzit, nu o dată, ci de mai multe ori: „Aho aho, copii și frați…ia mai mănânați măăăăăăăă!” Tinerii râdeau și, dându-i un leu sau doi, îi spuneau că nu îl aud. Goro, iarăși repeta colinda, zbiera din răsputeri, rămânând fără aer, roșu la față cu efort fizic extraordinar. M-a uimit dorință sa fenomenală de a se face auzit și de a satisface audiența.
A doua oară l-am întâlnit când împărțeam primul număr al revistei:
– Goro: Ce-ai acolo?…
– Eu: O, revista, știi să citești?
– Goro: Da, știu! Dă-mi și mie una!
– Eu: Bine, îți dau una, dar să spui
oamenilor că a venit revista la ei în oraș.
– Goro: Bine!
În tot timpul acesta era bucuros, avea un zâmbet larg pe față, fericit de parcă a primit un cadou sau a câștigat la loterie. Eu eram frânt de oboseală deoarece primul număr al revistei a presupus o cursă contra cronometru și uitasem să mai zâmbesc după nopți nedormite în care lucrasem împreună cu Ana-Maria și Corina. Ne-am dorit să lansăm Revista Locală pe 24 Ianuarie (Ziua Unirii) în mod simbolic.
A treia întâlnire cu Goro a fost scurtă, unul pe un trotuar, celălalt pe altul, am schimbat câteva replici. Eu treceam să livrez reviste, el voia să vorbim. Deja eram îngrijorat. Oare mă ține minte? Are memorie? De ce zâmbește tot timpul? De ce e fericit fără nici un motiv?
– Goro: Ce faci?
– Eu (țipând să mă audă): Vorbim mai încolo, acum am treabă!
– Goro: Bine, bine, ce faci?
– Eu: Livrez reviste.
– Goro: Dă-mi și mie una!
_ Eu: Ohhh. Ok, ia de aici! Da citești, da?
– Goro: Da.
Cumva mi-a schimbat ziua. El fericit, eu îngrijorat. El nebun, eu sănătos, alergam să distribui o revistă cu standard de Londra, la Berești. După interacțiunea cu el mi-am dat seama că el este fericit probabil deoarece locuiește în Berești. Norocosul! Pe vremuri era și la noi în Bujoru un singur nebun, acum sunt mulți și nefericiți.
A patra întâlnire cu Goro a fost pe 9 martie. După patru zile dezastroase, obosit, am ajuns în Berești. Parcam mașina când văd în oglinda retrovizoare că apare cineva. Ținea o sacoșă la subraț sau în mână și încearcă să intre între mașină și clădirea din stânga mea. Mai-mai să dau peste el. Încă manevram mașina să parchez. Eram frustrat. Inițial nu știam cine e. În gândul meu: „Ohhh…vre-un sărac m-a văzut. Stai măcar să parchez!”
De ceva vreme oriunde merg atrag parcă oamenii nevoiași, cerșetori și alții. Personal mi-am propus ca să nu vină la mine vreun sărac și să nu-l omenesc. Am citit asta într-o carte de rugăciuni și tare mi-a plăcut! Cobor și când colo, Goro, fericit, cu un zâmbet larg! Parcă îmi era rușine de zâmbetul lui. Era prea fericit! Chiar nu știam cum să reacționez. Ceva în mintea mea spunea, « AI GRIJĂ! E VREO NOUĂ TACTICĂ DE CERȘIT» pe care nu o știi încă.
– Goro: Salut, salut, astăzi e ziua mea, știi, știi? Este ziua tuturor bărbaților. E 9 Martie! Ai ceva pentru mine?
– Eu: Nu am, dar „ La Mulți Ani!” Ce ai primit de ziua ta?
_ Goro: Am primit dulciuri și mâncare și…mâncare!
În tot timpul acesta era foarte fericit și ținea în mână o hârtie de ciocolată. După ce am ieșit din mașină am înconjurat să deschid la pasager. Aveam pe bancheta 10 lei de la o persoană pe care o luasem cu mașina. De obicei nu iau bani la autostopiști, dar în ziua aceea am primit și am dat și o revistă în schimb. Ieșind din mașină, am deschis portiera de la pasager. Acolo pe scaun aveam rucsacul. Goro încă mă urmărea. Cei 10 lei erau acolo, pe banchetă, dar ceva din mine a vrut să îi păstreze. Era grija banilor. O boala grea la unii. Într-un gest josnic i-am acoperit cu geaca și am luat rucsacul. Totul s-a întâmplat într-o secundă. Eram în întârziere la o întâlnire. Nu m-am așteptat sa fiu agasat de un „nebun fericit”, zâmbind la mine ca și cum nu ne-am văzut de 10 ani…. și alte scuze.
M-am îndepărtat de Goro ignorându-l. I-am spus că mă grăbesc, că sunt în întârziere.
– Goro: Ne vedem mai încolo, da?
– Eu (întorcându-mi capul): Da, Goro!
Abia aștept să îl revăd pe Goro ca să discut cu el, să îi dau ceva de ziua lui chiar dacă a trecut și să-i zâmbesc și eu!
___scris de Ionut Procop
About Post Author
