Graziana Carbotti este la a doua misiune de ajutorare în zonele de conflict din Afganistan. În prima misiune îmi povestea cum că timp de câteva luni, nu putea dormi noaptea din cauza exploziilor frecvente.
Graziana: Întotdeauna, când vin pacienți la urgență cu picioare sau mâini amputate, din urma exploziilor de mine antipersonal sau a detonărilor, realizez cu adevărat cât de norocoasă sunt. Aici oamenii nu plâng așa des, precum o facem noi. Poate doar când se întâmpla un deces. Nici măcar copiii care vin aici, deși au răni serioase, nu plâng. Parcă nu știu să plângă ori sunt prea traumatizați.
La mii de kilometri de casă, văzând toate acestea, realizez cât de norocoasă am fost și sunt, deoarece m-am născut în acea parte a lumii unde femeile pot merge pe stradă fără să își acopere fața, fără să se ascundă. Mă simt cu adevărat norocoasă că am putut merge la școală, fără să fiu oprită, că am putut avea un serviciu, sau să am o relație, fără a fi intimidată doar când vorbeam cu un băiat.
Aceste lucruri care pot părea mărunte, dar importante, mă fac să apreciez libertatea. Încă din prima mea misiune, când am fost plecată șase luni, aceste gânduri îmi tot revin. În zilele noastre tindem să uităm cât de binecuvântați suntem ….
Graziana ia o pauză din vorbit. Pe fundal se aude o conversație radio…
Graziana: Acum vei auzi o comunicație radio….
Graziana continuă după 30 de secunde și traduce ce a auzit….
Graziana: Tânăr de 20 de ani vine cu răni la cap și la față. Trebuie să închid! Nu știu cum vor înțelege oamenii din orașul tău, Ionuț, lucrurile acestea deoarece în mințile lor războiul este foarte departe, foarte necunoscut, dar de fapt este foarte aproape. La câteva mii de kilometri chiar.